Israel

Loading...

sâmbătă, 21 ianuarie 2017

Pogromul de la București. O evocare la 75 de ani

Pogromul de la București. O evocare la 75 de ani


Acum 75 de ani, în ianuarie 1941, România era răvășită de violență, ca urmare a escaladării luptei pentru putere dintre Ion Antonescu și Mișcarea Legionară. În paralel cu ceea ce a rămas în istoriografie sub numele de „rebeliunea legionară“, s-a desfășurat o tragedie despre care se vorbește încă prea puțin: un pogrom împotriva populației evreiești din București.

Situația evreilor din România s-a înrău­tă­țit din 1938 și a devenit dezastruoasă după venirea la putere a lui Ion Antonescu și a legionarilor, în septembrie 1940. Populația evreiască a fost deposedată de drepturile cetățenești că­pătate formal prin Cons­ti­tu­ția de la 1923, marginalizată economic și supusă unor dure persecuții.

Ion Antonescu și legionarii împărtășeau antisemitismul radical, dar erau despărțiți în privința tacticii, ritmului și metodelor de urmat. În cele aproape cinci luni de guvernare în comun, au fost introduse nu­meroase reglementări împotriva evreilor, dar legionarii considerau că nu se face des­tul. Ca urmare, aceștia au aplicat propria politică, abuzând grav de noua poziție de reprezentanți ai autorității statului.

Mișcarea Legionară, ca mișcare fascistă și an­tisemită de tip revoluționar, era adepta unei politici de asalt, în care violența era uti­lizată pentru distrugerea și preluarea proprietăților evreilor, pentru intimidarea și excluderea lor din societate, din eco­no­mie și, finalmente, din România. Mișcarea nu acționa unitar după moartea lui Co­drea­nu și, în interiorul ei, au câștigat te­ren, cu sprijinul noului lider, Horia Sima, mai multe grupări care au accentuat la­tu­ra teroristă, violentă. Acestea au jucat un rol major în timpul rebeliunii și po­gro­mu­lui.
  
Antonescu, în schimb, deși era adeptul unei politici antisemite dure, accentua tac­tica gradualistă. El cerea introducerea mă­surilor antievreiești într-o succesiune care să reducă impactul asupra mersului eco­no­miei și a înțelegerilor militare cu Ger­ma­nia. Antonescu avea o viziune politică sta­tistă și viza instituirea unei ordini pe care să o controleze autoritar. Cerea să se fo­lo­sească metode aspre împotriva populației iudaice, dar de către instituțiile legale și în folosul statului. Totuși, Antonescu a to­le­rat violențele împotriva evreilor, iar când le-a denunțat retoric, a făcut-o doar ca par­te a strategiei sale de delimitare de le­gio­nari pentru consolidarea propriei puteri.

Relațiile dintre Ion Antonescu și Mișcare s-au tensionat, cu precădere, după asa­si­na­tele comise de legionari în noiembrie 1940 (executarea, la închisoarea Jilava, a 64 de foști demnitari ai regimului carlist, precum și uciderea istoricului Nicolae Ior­ga și a economistului Virgil Madgearu), du­pă desființarea poliției legionare și a ins­ti­tuției comisarilor de românizare (care erau principalele instrumente de teroare ale legionarilor și de îmbogățire din bu­nu­rile evreiești) și demiterea unor miniștri le­gionari (ministrul de Externe Mihail Sturdza și ministrul de Interne Constantin Petrovicescu) și a prefecților numiți de Miș­care. Asasinarea unui ofițer german de către un cetățean grec despre care au­to­ritățile au spus că era agent englez a în­căr­cat și mai tare atmosfera, Antonescu și le­gionarii acuzându-se reciproc de in­com­pe­tență și complicitate.

Antonescu a căutat să obțină sprijinul lui Hitler în detrimentul legionarilor, dar po­litica Germaniei naziste a fost până în ultima clipă să medieze între cele două părți și să încurajeze co­la­bo­rarea. Abia în ianuarie 1941, balanța a înclinat în favoarea lui Antonescu, în special după întrevederea cu Hitler din 14 ianuarie 1941, la care Sima a refuzat să meargă. Mișcarea Le­gio­nară se bucura de sprijin în rândurile NSDAP și SS, dar acest lucru nu a mai contat în momentul escaladării con­flictului dintre cele două părți, când Hi­t­ler a fost nevoit să aleagă.

Confruntarea armată dintre legionari și ar­mată a fost prefațată de o manifestație de protest organizată luni, 20 ianuarie 1941, în Capitală. Aceasta a fost ordonată de Si­ma organizațiilor studențești și mun­ci­to­rești ale Legiunii. A fost distribuit un ma­nifest cu accente antisemite, semnat de Du­mitru Groza, șeful muncitorimii le­gio­nare, și Viorel Trifa, liderul studenților legionari, în care se cerea „înlocuirea tu­turor persoanelor masonice, iudaizate din guvern“ și „pedepsirea tuturor slu­gilor masonice care încearcă să predea ța­ra în ghiara jidoviților“.

Legionarii au încercat de mai multe ori, pe parcursul confruntării cu forțele de or­dine din armată și jandarmerie care i-au rămas loiale lui Antonescu, să deturneze violențele doar împotriva evreilor. Un afiș răspândit atunci începea astfel: „Domnule General, opriți masacrul! Râd dușmanii. Jubilează jidanii!“. În presa legionară, era titrat cu litere mari: „Dacă e vorba de tras cu arma, să nu facem țintă unii din al­ții; avem, știți bine, în cine trage!“, după care erau denunțate „forțele în­tu­ne­cate ale francmasoneriei și banului iu­daic“. Radioul public a căzut în mâinile le­gionarilor, care l-au folosit pentru a răs­pân­di mesaje antisemite. În țară, a fost răs­pândit zvonul că „jidanii s-au re­vol­tat“, iar susținătorii legionarilor erau che­mați să apere „revoluția“. Dată fiind am­ploarea violențelor antievreiești din zilele Re­beliunii, putem aprecia că legionarii au încercat să provoace un pogrom de tipul Nopții de Cristal, din Germania, din no­iembrie 1938.

În zilele de 21-22 ianuarie, după ce le­gio­narii au continuat protestele de stradă și au ocupat sau s-au baricadat într-un nu­măr de instituții publice, în București și alte orașe s-a ajuns la o confruntare ar­mată. Generalul s-a ferit de o confruntare deschisă la început, pentru că nu era sigur de sprijinul Armatei („Mulți din armată erau legionari, nu numai tineret, dar chiar ofițeri superiori și generali“, de­clara Antonescu la procesul din 1946), pe­n­tru că în București existau puține forțe și mai ales pentru că nu avea sprijinul clar al lui Hitler.

Confruntări mai violente au avut loc la Ca­zarma Gardienilor Publici, la sediul le­gio­nar din str. Roma, la Prefectura Poliției Capitalei și la alte câteva sedii legionare sau clădiri în care s-au baricadat grupe de sacrificiu.

Clarificarea a venit în seara zilei de 22 ia­nuarie, când Hitler, informat că România este în pragul haosului și războiului civil, a cerut Misiunii Germane din România să se poziționeze de partea lui Antonescu. Si­ma, care se ascundea pentru a nu fi cap­turat, a fost presat de germani să emită un comunicat în care le cerea legionarilor să părăsească instituțiile publice și să re­in­tre în viața normală. Comunicatul a fost răs­pândit în dimineața zilei de 23 ianuarie. Au urmat alte confruntări în care armata a tras în plin cu armament greu. Armata germană a ieșit pe străzi demonstrativ. La scurt timp, situația a fost pacificată pe cu­prinsul întregii țări.

După Rebeliune, mulți dintre liderii Le­giu­nii, în frunte cu Sima, au fugit în Ger­ma­nia, cu sprijinul serviciilor de informații naziste. Legionarii prinși în țară, în număr de câteva mii, au fost judecați în diferite procese și trimiși în închisoare.

Universul din 12 februarie 1941 publica un bilanț al evenimentelor: în București, au murit 21 de militari și 236 civili; în restul țării, s-au înregistrat 117 morți; în total, 374 de morți.

Încă din ziua de 20 ianuarie, legionarii au în­ceput să captureze evrei pe străzile Bu­cureștiului. Un prim grup au fost duși la Prefectura Poliției Capitalei, unde au fost bătuți sistematic, interogați și umiliți. În următoarele două zile, legionari și lo­cui­tori ai Bucureștiului sau din împrejurimi au invadat cartierele evreiești – în special, Văcărești, Dudești – unde au bătut și se­chestrat evrei, au devastat, profanat și in­cendiat sinagogi, au prădat și distrus ma­gazine și locuințe. Mulți civili au profitat de dezordini pentru a participa la jafuri colective.
  
La acel moment, nu mai existau forțe de or­dine în Capitală care să-și facă datoria. Evrei agresați sau prădați au sunat in­sis­tent după ajutor, dar nu l-au primit. An­to­nescu era preocupat doar de propria sal­vare și concentrase forțele disponibile în jurul câtorva instituții. În plus, conform mai multor surse, șeful statului a lăsat în mod deliberat să se instaureze haosul pe­n­tru a-și putea pleda cazul în fața ger­ma­nilor. „Tactica mea era ca să fie dis­cre­ditați pentru că făceau orori și lumea să fie contra lor“, a recunoscut Antonescu mai târziu. Această tactică cinică s-a sol­dat cu pierderi numeroase de vieți ome­nești și cu devastarea unor întregi zone din București.

Evreii sechestrați, în număr de câteva su­te sau chiar mii, au fost duși în câteva cen­tre legionare, care au devenit veritabile „cen­tre de tortură“, după cum le-a numit cel mai important istoriograf al pogro­mu­lui, Matatias Carp. Au funcționat cel puțin 12 astfel de centre. Reținerile s-au făcut fie pe baza unor liste, fiind vizați și lideri din organizațiile evreiești, fie la în­tâm­plare, de pe stradă sau din case. Liderul Federației Uniunilor de Comunități Evre­iești (FUCE), Wilhelm Filderman, și șef ra­binul Alexandru Șafran nu au fost prinși, dar, în schimb, au căzut în mâinile le­gio­na­rilor alte figuri proeminente: Horia Carp, fost secretar general al Comunității Evrei­lor din București (CEB) și fost senator, fi­ul acestuia, Matatias Carp, secretarul ge­ne­ral al FUCE, viitorul istoriograf al Ho­lo­caustului, Sigmund Godfarb, președintele CEB, alți funcționari din FUCE și CEB, Moise Orekovscky, conducător al Ofi­ciu­lui Palestinian, împreună cu alți membri ai comitetului de conducere, rabinul Her­ș­cu Gutman, scriitorul Felix Aderca, me­dici, avocați, ingineri, industriași, stu­denți. Totuși, cele mai multe dintre vic­ti­me erau de condiție modestă, simpli func­ționari, comercianți sau muncitori. Toți aceștia fuseseră reținuți doar pentru că erau evrei.

Pe 23 ianuarie, o parte dintre cei reținuți pe 20 ianuarie și închiși la Prefectura Po­liției au fost duși la Abatorul Comunal de pe Splaiul Dâmboviței și uciși. Printre aceș­tia se afla și Moise Orekovscky. Ma­tatias Carp vorbește despre 15 victime. Astăzi, știm numele a 11 evrei omorâți la Abator, cu bestialitate.

Cel mai mare masacru a avut loc în pă­du­rea Jilava, unde au fost împușcați, con­form mai multor surse, în jur de 90 de evrei (ni s-au păstrat numele a 84 dintre aceș­tia). Trei persoane au scăpat din ma­sacru și au putut depune mărturie apoi.

Unul dintre supraviețuitori, rabinul Her­ș­cu Gutman, a povestit după război, când au fost anchetați o parte dintre autorii ma­sacrului, că o bandă de legionari i-au in­trat în casa din str. Vasile Adamache, în noap­tea de 21 spre 22 ianuarie. Erau înar­mați cu răngi de fier și au început să lo­vească în stânga și în dreapta. Casa a fost jefuită, iar rabinul și cei doi fii ai săi, Iosef și Iancu, au fost urcați într-o mașină și duși la sediul „Inginer Gh. Clime“, al Cor­pului Muncitoresc Legionar, din Calea Că­lărașilor. Acolo au fost adunați un număr mare de evrei, care au fost maltratați în­gro­zitor. 40-50 de legionari participau la tor­turi. Rabinul și fiii au fost urcați în po­dul clădirii, bătuți, batjocoriți și de­po­sedați de bani și obiecte de valoare. După un timp, rabinul și fiii au fost urcați într-un camion, alături de alți evrei, apro­ximativ 40 cu toții. Era ultimul transport spre lo­cul masacrului, pădurea Jilava.

Iată ce povestește mai departe rabinul Gut­man:

„La un moment dat, ușa camionului s-a deschis în spate. Am văzut că ne aflăm pe o șosea, în plină pădure, fără ca să știu unde anume, chiar la marginea șo­selei. În ușă se aflau 5 sau 6 legionari, înar­mați cu pistoale, care au început să tragă din mașină câte doi dintre evrei pe care îi împușcau tot așa câte doi, doi, cu o iuțeală vertiginoasă. La un moment dat am fost coborât și eu cu cei doi fii ai mei (Iosif și Iancu, n.n.), care mă țineau strâns, unul de un braț, altul de celălalt. Fiul meu mai mare (Iancu, n.n.) a în­ce­put să se roage de unul dintre ucigași să ne cruțe viața, fiindcă nu am făcut nici un rău nimănui, pentru că eu sunt rabin și pentru că acasă au mai rămas copii mici. 

Legionarul a ripostat însă: «Hai re­pede jidane, nu întinde vorba!». În jurul nostru se aflau o sumedenie de cadavre, fiindcă mașina noastră era ultima care a sosit. Amețit, sau poate instinctiv, m-am lă­sat la pământ, am auzit împușcături, nu am mai știut ce se petrece cu mine. Am simțit însă cum fiul meu mai mare, atârnat de brațul meu, a murit imediat, în timp ce celălalt s-a mai zbătut puțin și a horcăit. Iară nu știu ce a fost după aceea. Poate că am și leșinat. Când m-am trezit era ziuă și un ostaș pe care l-am văzut venind de departe mi-a strigat «Nu mai sta acolo jidane, că o să te îm­puște!». Nu știam unde sunt, am văzut că fiii mei sunt amândoi morți și plini de sânge și m-am gândit să plec pentru a încerca să-i înmormântez. 

Am pornit pe șosea înainte, dezbrăcat, amețit, în plină iarnă, pe zăpadă și am ajuns la o casă, care apoi am aflat că este primăria Ji­lava, unde am fost luat în primire de un grup numeros de legionari și băgat într-o cameră, unde am mai găsit vreo zece evrei care scăpaseră din masacrul de noaptea și care nu știu în ce fel au ajuns și ei în acel loc. Am fost bătuți și aici, iar seara, imediat ce s-a întunecat, am fost băgați cu toții într-o mașină și duși din nou în pădure, unde s-a repetat exact scena din ajun: tot așa am fost trași câte doi și împușcați cu re­pe­zi­ciu­ne, după același sistem. Nu știu nici eu cum mi-am dat seama că trăiesc și de astădată, că sunt conștient, că n-am fost împușcat. 

După puțină vreme s-a oprit în dreptul grupului de oameni împușcați, [aflați] într-o baltă de sânge, o căruță cu mai mulți indivizi care au început să ne dezbrace. Când mi-a venit și mie rândul la dezbrăcat și-au dat seama că sunt viu și atunci mi-au spus: «Tot n-ai să scapi de moarte, jidane! Dar ia-o pe drumul aces­ta poate vei scăpa!» (...) Am ajuns tot la primărie, am fost iar luat în pri­mi­re de legionari și iarăși aruncat în ace­eași cameră pe care o cunoșteam din zi­ua precedentă. Aici am fost păzit de un legionar cu arma la umăr, care a început să-mi smulgă firele din barbă și să-mi spună că voi fi împușcat și că de data aceasta nu voi mai scăpa“.

Până la urmă, rabinul a scăpat pentru că jandarmii au preluat toate obiectivele ocu­pate de legionari. Mai târziu, avea să de­pună mărturie împotriva criminalilor care au fost prinși, primari și funcționari de la primării din jurul Bucureștiului și membri ai Mișcării. Nu au fost identificați cei care i-au adus cu camioanele pe evrei în pă­durea Jilava. Au fost două transporturi cel puțin, fiind uciși peste 80 de evrei.

Încă una dintre victime a scăpat din pri­mul masacru de la Jilava, dar a fost răpus de gloanțe după ce a fost dus a doua oară în pădure, împreună cu rabinul Gut­man și opt alții care nu fuseseră uciși la prima tentativă. Este vorba de Marcel Ghe­wirtz. Ta­tăl acestuia, Herș, a depus, de ase­me­nea, mărturie în ancheta postbelică:

„În seara zilei de 21 ianuarie 1941, între orele 7 și 8 (seara, n.n.), băiatul meu Mar­cel Ghewirtz, în vârstă de 17 ani, și co­le­gul lui Jori Scher (Gheorghe Scheer, n.n.) de 16 ani, întorcându-se de la ser­viciu spre casă au fost sechestrați de o bandă de criminali zis legionari în frunte cu un anume Tudose, șchiop de piciorul drept și fost șef al CML, și un altul, Geor­gescu Ni­colae (...). 

Aceștia, împreună cu alți le­gio­nari, au dus ambii copii îm­pre­u­nă cu al­te victime la sediul Legionar din Calea Mo­șilor, la casa Kaufman. Aici co­piii au fost groaznic bătuți și maltratați toată noap­tea, iar spre ziuă, după ce au fost de­posedați de paltoanele și toate obi­ectele ce le aveau asupra lor, au fost ur­cați în­tr-o camionetă închisă și trans­portați în pădurea Jilava, unde au fost împușcați, peste două sute de oameni ne­vinovați. Prin­tr-un miracol, băiatul meu a scăpat împușcat numai în mână și zdrobit de glonț în piept. În această stare el a su­pra­viețuit acestui groaznic car­na­giu, iar du­pă ce a stat ascuns sub ca­da­vre până s-a luminat de ziuă, distrus, de­moralizat și cu rănile sângerânde s-a re­fu­giat în co­mu­na Regele Ferdinand (ac­tuala comună 1 Decembrie din județul Il­fov, n.n.)“.

Marcel Ghewirtz s-a adăpostit în casa unei femei, dar legionarii din zonă au aflat și l-au adus la primăria Jilava, unde se gă­seau rabinul Gutman și alte alți evrei care scăpaseră de primul masacru. După ce au fost chinuiți de legionari, evreii captivi au fost duși din nou în pădure și împușcați. Herș Ghewirtz și-a găsit fiul la Morgă, cu capul zdrobit, alături de prietenul Jori Scheer, împușcat și el.

A mai scăpat de primul masacru și Cor­ne­liu Solomon, de profesie farmacist. Fratele său, doctorul Eugen Solomon, auzind că fratele său este rănit în zona comunei Regele Ferdinand, s-a grăbit într-acolo cu o ambulanță. Nu a mai apucat însă să vină în ajutor pentru că a fost prins de le­gio­nari. A fost ținut captiv două zile, până a fost eliberat de jandarmi. Însă fratele său, Corneliu, a fost executat.

A treia persoană care a scăpat de la Jilava, pe lângă rabinul Gutman și doctorul Eu­gen Solomon, se numea Iosif Gropper, ca­re a depus, de asemenea, mărturie îm­po­triva asasinilor. Printre victimele masa­cru­lui din pădurea Jilava s-au mai aflat Osias Kopstück, cantorul Templului Coral, și Ma­yer Marcus, intendentul Templului, Col­lin Sigmund, casier al CEB, precum și mai mulți veterani ai primului război mondial.

S-au păstrat numeroase fotografii cu tru­pu­rile evreilor răspândite în pădurea Ji­la­va. În unele, victimele apar îmbrăcate, în altele, dezbrăcate, semn că au fost jefuite de haine de către localnici. Celor cu dinți de aur le-a fost smulsă dantura, iar celor cu inele li s-au tăiat degetele.

Alte masacre au avut loc la locuințele par­ticulare ale unor familii evreiești. Matatias Carp povestește pe larg despre tragediile din familiile Frânghieru (unde au fost uciși tatăl Moise și unul din fii, Haim; Moi­se a fost găsit mutilat la Abator, iar ca­davrul lui Haim nu a fost găsit), Rosenthal (în care au fost asasinați tatăl Leon Leib, Rebeca, mama, Henry, fiu, și Lazăr Bălan, gi­nere) sau Kaufman (Bernard și fiul Ia­cob, găsiți mutilați la Morgă). S-au păstrat detalii înfiorătoare și despre uciderea ma­io­rului Sami Röder, veteran de război, gă­sit mort în comuna Fundeni, străpuns de opt gloanțe, sau a industriașului Iosef Weis­smann, care a fost întâi torturat, je­fuit și apoi împușcat cu șapte gloanțe în cap, fiind găsit în dreptul comunei Balta Albă.

O parte dintre cei deținuți în diferite clă­diri legionare au scăpat cu viața, dar nu înainte de fi bătuți, torturați și umiliți.

Distrugerile

Furia legionară s-a îndreptat în egală mă­sură împotriva lăcașurilor de cult evreiești și a proprietăților, locuințe sau magazine. Conform datelor adunate de FUCE, în zi­lele pogromului au fost incendiate, dă­râ­mate sau devastate și jefuite 25 de temple și sinagogi. De asemenea, au fost devastate sau incendiate și jefuite 616 magazine și 547 locuințe, fiind afectați direct cel puțin 3.579 de evrei.

Atacul împotriva sinagogilor a început pe 21 ianuarie, aproape simultan. Lăcașurile au fost profanate, majoritatea sulurilor To­rei au fost distruse, iar obiectele de cult au fost furate. Legionarii au venit cu to­poare, răngi, ciocane, târnăcoape. Toate si­nagogile atacate au fost incendiate, iar do­uă au ars integral. Atunci a ars integral Templul Mare Spaniol (Cahal Grande).
Adrian Cioflanca - - - - 2016-01-19 Dosar 21
sursa : http://revista22.ro/70251388/pogromul-de-la-bucureti-o-evocare-la-75-de-ani.html

Un comentariu:

  1. vreau sa va povestesc cum o diploma atarnata de perete a salvat atunci viata unor oameni. bunicul meu Jaworski Ladislaus Tadeus avea o afacere, un magazin artizanal de manusi pe fosta Strada Regala. era cunoscut si apreciat si intr.o zi a fost solicitat de MS Regele Mihai pentru cateva perechi de manusi ptr. MS si MS Regina Mama. in urma indeplinirii comenzii respective si a calitatii apreciate de MS a primit cateva luni mai tarziu certificatul si diploma de Furnizor al Casei Regale pe care cu mandrie a afisat.o in magazin. acum si intamplarea cu pricina, bunicul avea cateva angajate si chiar vecini de magazin, numele din pacate nu mi.l amintesc, evrei. in timpul rebeliunii i.a ascuns pe toti si i.a baricadat in camerele din spatele magazinului de pe Strada Regala. Cand una din brigazile de legionari i.a intrat in magazin sa.i caute cu un curaj si o prezenta de spirit incredibila le.a aratat acestora diploma de pe perete si le.a zis ce cautati aici? voi nu vedeti cine sunt eu? acestia au plecat si ei s.au baricadat inauntru toata perioada cat a durat rebeliunea. in felul asta o diploma acordata de MS Regele Mihai si pusa pe perete a scapat cu viata cativa oameni.

    RăspundețiȘtergere

Atunci si cei ce se tem de Yahveh au vorbit adesea unul cu altul; Yahveh a luat aminte la lucrul acesta si a ascultat; si o carte de aducere aminte a fost scrisa inaintea Lui, pentru cei ce se tem de Yahveh si cinstesc Numele Lui.(Maleahi 3)

A apărut o eroare în acest obiect gadget
Related Posts Plugin for WordPress, Blogger...